Turcia altfel 3 – Pergam

Bergama, un oras superb!

Daca nu ati vazut filmul Acolo unde se avânta vulturii vi-l povestesc pe scurt: un comando englezo-american (Richard Burton si Clint Eastwood) încearca sa ajunga la un castel din Germania pentru a elibera un general american tinut ostatic acolo.

Castelul se afla pe vârful unui munte iar la el se poate ajunge numai cu telecabina. Gata, v-am povestit filmul. Restul, împuscaturi, explozii si pumni, vi-l mai imaginati si voi!

Bergama, sau macar centrul ei, este acel tip de oras în care îti vine sa-ti lasi masina la intrare si sa-l strabati pe jos, la pas, pentru a-i savura pe îndelete aerul oriental (oricum Bergama este foarte mare, dupa cum am vazut de pe acropola).

Ai impresia ca, aflându-te în desert, tocmai intri într-o oaza de verdeata, racoritoare si proaspata. Este un oras foarte frumos si foarte pitoresc si am intrat în el pe un bulevard demn de Hollywood, încadrat de palmieri înalti si cladiri frumoase si moderne. Oricât m-am straduit, nu am gasit pe net vreo fotografie cu centrul acestui oras superb!

La Asklepeion

Dupa câteva sute de metri de mers pe acest bulevard, vedem la stânga indicatorul “To Asklepeion”. Nu apuc sa-i spun lui Florione prin statie ca nu-i nevoie sa vizitam Asklepeionul, ca acesta o si ia la stânga. Ma iau dupa el, mai mergem cam o suta de metri si ajungem într-un fel de teren viran. Aici, plictiseala mare, suntem numai noi romanii si nu vedem nimic în jur decât un luminis cu câtiva copacei, iar Asklepeionul ia-l de unde nu-i!

Fuga-fuguta se îndreapta catre noi un turc tipând în gura mare “Parking 7 lira! Parking 7 lira!” Pentru ce, frate, nici macar nu seamana a parcare, este o bucata de pamânt, plina de praf. Pe cât ne încântase centrul orasului, pe atât ne indispuse turcul acesta cu pretentiile lui.

“De unde luam bilete pentru vizitare?” întreb si eu ca sa ma aflu în treaba. “O luati pe aleea aceea, mai mergeti cam 100 de metri si la intrarea în sit veti gasi o ghereta.” Daca sunteti curiosi si n-ati ajuns înca la Epidaur, va îndemn sa vizitati Asklepeionul de la Pergam. Astazi se mai pot vedea ruinele centrului de recuperare fizico-terapeutica a vechiului Pergam, centru dedicat zeului medicinii, Asklepios (Asclepius, Aesculapius, Esculap).

Este aproape ora 18:00 si timpul ne preseaza. Va reamintesc ca trebuia sa ajungem la Kusadasi, aflat la vreo 200 de kilometri si la vreo 3 ore si jumatate de mers cu masina. Insa vara nu-i ca iarna iar ziua dispare mai târziu, pe la 21:45, asa ca ar mai fi fost ceva timp de vizitat.

Ma scuz în fata lui Florione, caci trebuia sa-l anunt din timp ca nu era nevoie sa vizitam si ce-i pe aici deoarece am vazut suficient de mult la Epidaur, Asklepeionul de aici semanând cu cel de la Epidaur (asa cum acropolele de la Pergam a fost construit asemenea celui de la Atena) iar aceasta oprire de aici nu era necesara.

Acolo unde ajung numai vulturii

“Trebuie sa ajungem acolo.” zic misterios, aratându-i acropolele (acropole = orasul de sus), aflat la o înaltime ametitoare, de-ti întepenea gâtul numai uitându-te la el.

Florione se întoarce, face mâna streasina la ochi si se uita la dealul aflat în spatele lui, de unde acropola abia daca se zarea, de la înaltimea ei de 350 de metri. “Ceeeeeee? Ai înnebunit?”. Ceilalti se agita si se crucesc si ei, tot cu mâna streasina la ochi (soarele avea chef sa ne împiedice sa vedem ca lumea ruinele).

“Bai, ai luat-o razna!” zice si profa de istorie. Trecura câteva secunde si hop si Maria, fata profei: “Numai vulturii ajung acolo!” Pustiul meu, sa zica si el ceva? Bineînteles ca zise si el ceva demn de admiratia internationala, planetara, universala si extraterestra: “Poate cu elicopterul!”  

Mihai se scarpina în cap, Nasha clipea des din ochi si uite asa ramase numai nevasta-mea, Colonelul, care, contrar obiceiurilor ei de a fi mereu Gica-contra, mi-a sarit nesperat în ajutor: “Merita sa mergem acolo! Am citit pe net ca ar fi un loc deosebit.”

Gata! S-a hotarât! Toata trupa s-a urcat în masini si am tulit-o din loc, sub privirea siderata a turcului care nu si-a încasat cei 14 lire (fara chitanta, biensur) pentru parcarea din pamânt batatorit. Trebuie sa stiti ca de la Asklepeion pâna la baza acropolelui ajungeti foarte repede prin oras; trebuie doar sa urmati indicatoarele (veti trece si pe lânga prima biserica a Apocalipsei, Biserica din Pergam, un monument urias; va voi povesti mai încolo despre ea).

Peripetii – prima parte

Peste câteva minute ne aflam la poalele dealului, unde gasim o bifurcatie. O luam la dreapta, urmam indicatorul “To Acropolis”, trecem pe lânga o statie de teleferic, vedem si un fel de telecabina trecând pe deasupra noastra, urcând dinspre Bergama si apoi… STOP! Cum adica “stop”? Drumul se înfunda, o bariera cu un semn STOP ne anuleaza orice sansa de a ajunge pe acropole. Nu se poate, îmi zic, cineva tot a ajuns acolo, am citit relatarea sotiei sale pe net, plus ca drumul se vede lejer pe Google Earth.

Reusim sa întoarcem masinile în locul îngust apoi ma dau jos si ma îndrept spre un fel de jandarm înalt ca bradul care rânjeste fasolea la noi: “Fraierilor! Credeati ca puteti merge mai departe?” spunea rânjetul lui.

– Ce s-a întâmplat cu drumul? îl întreb.

– Drum brost, stricat, belea mare estem, zice el. Surbat rau la el. Terminat definitiv estem.

Nu-mi vine sa cred, ma mai uit o data la bariera însa nu ma dau batut:

– Si chiar nu se poate ajunge acolo sus cu masina?

– Nope! raspunde turcul, imitându-i pe americanii din filme. Nubai cu telecabina, 14 lire de berzoana, inclusib cobiii! 

Si totusi…

Le spun alor mei ca o familie de români a ajuns pâna acolo. Aflasem din acea relatare ca într-adevar, drumul este foarte greu si îngust, ba chiar la un moment dat s-au întâlnit cu un autocar turcesc iar sotul doamnei, de frica, a dus masina pe banda cealalta, spre stânca, pentru a lasa autocarul sa treaca pe partea cu prapastia si povestea ca tinea minte si acum rânjetul soferului turc.

Peripetii – partea a doua

Drumul celalalt, de la bifurcatie, oare unde duce? Ne întoarcem la bifurcatie iar Florione îsi aduce aminte ca a facut câteva luni de armata: “Ma duc în recunoastere!” Peste doua-trei minute se întoarce victorios: “Nu se poate trece. Incepe o panta foarte abrupta iar drumul cred ca se surpa mai departe.” Ma uit cu neîncredere la el. “Ce-i? Nu ma crezi? Du-te cu Mihai, sa te convingi!”

Ma duc cu Mihai, trecem de câteva case foarte saracacioase dar pitoresti totodata, apoi dupa o mica curba drumul începe sa urce, într-adevar, si îti trebuie ceva sânge rece ca sa urci acea panta care tine pe o distanta de o suta de metri, numai cu piatra cubica. Imi aduc aminte ca am mai urcat o asemenea panta acum câtiva ani si aceea numai în prima treapta de viteza. Ajungem foarte greu la capatul ei si aici îmi dau seama de siretenia turcilor.

Ce-au facut smecherii (cred ca au stat zile si nopti la brainstorming pentru a le bubui prin minte o asemenea idee): ca sa nu mai urce tot boborul acolo sus, au distrus drumul, au tras o bariera si uite asa îi obliga pe toti sa urce numai cu telecabina.

Drumul vechi l-au unit cu panta aceasta foarte abrupta, panta care taie orice chef de a mai face vreo încercare. Insa chiar la unirea vechiului drum cu panta aceasta, au pus o oglinda mare. Oare de ce? Oare nu pentru a vedea mai bine masinile care urca sau care coboara din sens opus?

Dam sa ne întoarcem, nehotarâti, însa un câine ciobanesc, mare cât un vitel, ne bareaza drumul, privindu-ne curios si dând vesel din coada. Hait! “Ce facem?” îl întreb pe Mihai.

Acesta nu apuca sa-mi raspunda caci dintr-o curte saracacioasa se aude o voce guturala iar catelusul de 60 de kile se îndreapta spre stapân. Si eu ma îndrept catre stapân si încerc sa-i vorbesc prin limbajul semnelor. Rotesc mâinile pe un volan imaginar apoi îi arat acropola si turcul zice “Yes, yes!”  Victorie! Deci, se poate! “Teshechiur ederim!” îi spun (se scrie “teşekkür ederim” si înseamna “multumesc”).

Dumnezeu, în generozitatea Lui, are chef sa-mi trimita un semn si, minune mare, o masina cu numar de Nemtia coboara alene dinspre acropole, îndreptându-se spre curba foarte strânsa.

Drumul spre acropola de la Pergam

Peste câteva minute, dupa dezbateri aprinse si frici înghitite în sec, cei doi soferi, în masina (Florione cu sotia; eu singur) iar ceilalti pe jos, pentru siguranta lor, încep urcarea pantei care le-a dat atatea frisoane. Urcam în treapta întâi, apoi imediat dupa curba ascunsa de câtiva copacei, ceilalti ne fac semn ca drumul este liber, devenind totodata mai lin, permitându-le si lor sa urce în masini.

Pâna sus drumul este bun, nu este din beton decât pe portiunea inferioara, însa trebuie sa fiti atenti deoarece din loc în loc mai apar bolovani pe care veti fi nevoiti sa-i ocoliti. Spre partea cu prapastia au fost montati parapeti înalti cu garduri de sârma. Deci sa nu va fie teama!

In apropierea intrarii la acropola, veti gasi un fel de loc de parcare amenajat, gratuit, spre deosebire de restul parcarilor turcesti, care sunt cu plata. Aici gasim si vreo 5-6 masini din diverse tari, semn ca, uite, am avut dreptate! Tot aici se opreste si telecabina, care goleste din burta ei cei opt pasageri veseli nevoie mare (atât poate cara, maxim opt persoane).

Pergam – prima impresie

Luam bilete, 20 de lire de adult, 10 lire copiii peste 13 ani iar copiii sub 12 ani inclusiv intra gratis (vor fi întrebati care este anul nasterii), apoi intram în marea acropola de la Pergam, pe la ora 18:10, sub îndemnul frazei tip number two a lui Florione: “Bai, sa ne grabim, nu avem prea mult timp!”

Imediat ce intri în sit te cuprinde dezamagirea… Te asteptai sa vezi ceva asemanator acropolei ateniene însa cam tot ce se afla la intrare este praf si pulbere. Din loc în loc se vede ca turcii, dându-si seama de importanta obiectivului arheologic, au început sa reconstruiasca fragmente de ziduri si coloane.

Locul este destul de mare iar urcarea se face în trepte, de fapt se vede ca întregul deal a fost terasat pe 4 nivele. Dupa ce ne-am întors în Romania, m-am uitat pe o reconstituire a acropolei si mi-am dat seama ca noi am vizitat doar jumatate din ea, restul fiind distrus în cea mai mare parte sau furat de locuitorii orasului pentru construirea propriilor case. Am observat cu tristete ca nu mai exista agora de jos, câteva palate si altarul lui Zeus.

De la intrare am luat-o încet-încet spre amfiteatru. In coltul lui se afla odinioara un templu dedicat Atenei Nike, zeita victoriei, care era simbolul orasului.

Un amfiteatru de unde îti vine sa-ti iei zborul!

Ocolesti acest templu (de fapt o ramasita palida a acestui templu; o imagine mai buna a lui o veti gasi pe un panou explicativ), apoi te apropii de prima gradena si… te opresti! De ce? Uite d’aia: te afli chiar pe marginea amfiteatrului iar ceea ce te izbeste la el este senzatia ciudata ca îti vine sa-ti iei zborul! Asa ca te opresti si tragi cu ochiul la ceilalti turisti: si-o lua vreunul zborul?  Glumesc, nu ma luati în serios.

Ce pot sa va spun este ca-i cel mai abrupt amfiteatru din lumea antica, sapat direct în coasta dealului. In cele 80 de rânduri (gradene) putea adaposti 10.000 de spectatori (altii vorbesc de 15.000). Stau si ma intreb câti din ei or fi ametit si s-or fi dat de-a berbeleacul pâna la stoa actorilor (o cladire luuuunga) si, mai târziu, a gladiatorilor.

Inceputurile Pergamului

Cetatea îsi are începuturile timide pe timpul Troiei însa este distrusa foarte curând de popoarele marii. A fost reîntemeiata de inieni dar distrusa din nou de persi. Macedonenii au cucerit-o si ei, însa nu au mai distrus-o ci au dezvoltat-o, dezvoltarea cetatii având loc datorita unui accident al istoriei: Lisimah (Lysimachos, Lisimachos) unul din cei 4 generali ai lui Alexandru Macedon care au mostenit imperiul, a pornit un razboi cu seleucizii.

Tezaurul de aproape 9000 de talanti, l-a lasat în grija unui servitor credincios (eunucul Philetaros ) în cetatea de necucerit a Pergamului. Lisimah a fost ucis într-o batalie si uite asa un simplu eunuc s-a trezit cu o mare avere pe cap, declarându-se rege al Pergamului. Dispunând de bani, a angajat mercenari si a cucerit regiunile înconjuratoare.

Lui i-a luat locul un nepot, Eumenes I. Acesta, ca si regii care au urmat (Pergam-ul a avut doar 6 regi), au întarit puterea regatului, din Egeea pâna în centrul Anatoliei. Ultimul rege, Attalus al III-lea, neavând urmasi a avut buna inspiratie sa “cedeze” regatul imperiului Roman, salvându-l astfel de la distrugere dar si de lacomia ochilor hrapareti ai romanilor.

Perioada romana a fost urmata de cea bizantina, în care Pergamul a pierdut din faima si stralucirea trecutului. Dupa cucerirea lui de catre arabi, între anii 716-717 d.Chr, Pergamul nu si-a mai revenit niciodata, în 1330 fiind ocupat definitiv de turci.

Eumenes al II-lea – protectorul Pergamului

Dintre regii dinastiei Attalide, cel mai renumit este, fara îndoiala Eumenes al II-lea, fiul lui Attalus I. Generozitatea lui a dus la construirea unei Stoa în Atena (o cladire lunga, cu magazine ale mestesugarilor – vedeti la relatarea mea despre Atena din serialul referitor la Peloponez), a Templului Atenei pe terasa de sus, a templelor lui Dyonissos si Demetrei pe terasa de jos, a bailor, a mai multor gymnazium-uri, a unui palat si a unui arsenal, a teatrului de unde îti vine sa-ti iei zborul, a faimoasei Biblioteci din Pergam si a faimosului Altar al lui Zeus.

Viata lui este demna de un roman: aflat la Roma, s-a certat cu regele macedonean Perseus. Pe drumul de întoarcere a fost atacat iar în Pergam s-a aflat ca a murit, asa ca fratele lui, Attalus al II-lea, s-a casatorit cu sotia lui Eumenes, Stratonice (o printesa din Cappadocia). Dupa un timp, s-au trezit cu Eumenes, viu si nevatamat iar Attalus al II-lea i-a dat puterea si sotia înapoi.

Dupa 13 ani Eumenes moare iar Attalus al II-lea preia din nou puterea, se recasatoreste cu Stratonice si se obliga sa aiba grija de fiul lui Eumenes, provenit dintr-o casatorie anterioara, pâna ce acesta va fi major. Sub Attalus al II-lea Pergamul a devenit centrul artistic si de învatamânt al Asiei Mici.

A domnit aproape 20 de ani iar la moartea sa puterea a fost preluata de copilul vitreg (vorba vine copil, cred ca avea cel putin 35 de ani). Acest tânar a avut o relatie foarte intima cu mama sa vitrega (spun gurile rele) si apoi a otravit-o. Pfui, ce vremuri! Numele lui? Attalus al III-lea, cel care va aseza regatul Pergamului în mâna Romei.

Ma opresc mai mult asupra a doua monunente ridicate de Eumenes: Biblioteca (sau Athenaeum) si Altarul lui Zeus, care, din pacate, nu mai pot fi reconstituite în totalitate nici macar cu imaginatia.

Altarul lui Zeus din Pergam (“scaunul de domnie al Satanei”)

Partea din fata a Altarului din Pergam se afla totusi reconstruita la muzeul Pergamon din Berlin. Baza altarului a ramas pe acropola, Nemtia facând sapaturi în aceasta zona înca din anul 1878.

Altarul a ajuns în Germania printr-o siretenie, conform spuselor userului Cristian_h de pe site-ul amfostacolo.ro: deoarece bizantinii au considerat acele frize ce împodobeau templul lui Zeus ca fiind pagâne, în secolul 6/7 d.Chr au zidit ruinele templului. Nemtii stiind despre ce este vorba, au cumparat acele ziduri de la autoritatile otomane.

Lucrul se desfasura noaptea, templul a fost demontat bucata cu bucata, numerotat, etichetat si expediat cu vapoarele la Venetia si de acolo la Berlin, turcii habar nu au avut, ei stiau doar ca au vândut un zid de caramida si se pare ca revendicarea statului turc pentru recuperarea acestora va fi în zadar!

Acest altar se presupune a fi “Scaunul de domnie al Satanei” sau “Tronul Satanei” despre care se vorbeste în Apocalipsa apostolului Ioan (Cartea Revelatiei 2:13). Daca nu stiati, aflati ca Memorialul soldatilor din Berlin, construit de nazisti la sfârsitul anilor ’30, a copiat în detalii modelul altarului din Pergam.

Altarul lui Zeus era nu numai o constructie uriasa, cu o lungime de 36 metri, o latime de 33 metri si o largime a scarilor din fata de 20 de metri, ci si o capodopera de arta si arhitectura.

Era alcatuit dintr-o sala cu doua etaje, construita în forma de potcoava, având întreaga parte inferioara acoperita cu frumoase sculpturi în relief care descriau razboiul dintre zeii olimpieni si giganti, sau mai omeneste spus, razboiul dintre civilizatia greaca si barbari, cu atingere directa la razboiul în care Pergamul iesise victorios în lupta sa cu galii (alti gali, nu cei din Franta; galii de aici erau numiti numiti “galii de est”, galii stabilindu-se mai târziu într-o regiune din Anatolia numita Galatia) iar partea superioara a altarului era formata din colonade.

Biblioteca din Pergam

In ceea ce priveste Biblioteca, aceasta adapostea aproape 200.000 de volume, dupa spusele lui Plutarh, rivalizând cu Biblioteca din Alexandria (Egipt), facând din Pergam cel mai important centru cultural, artistic si stiintific din întreaga lume elenistica.

In perioada de înflorire a orasului, numerosi oameni de cultura, matematicieni si arhitecti s-au stabilit aici. In holul principal al bibliotecii se afla o copie a lui Phidias “Athena Parthenos”. Avea o camera uriasa în partea din mijloc, camera care reprezenta sala de lectura, înconjurata din toate partile de rafturi pline cu pergamente si papirusuri. Intre peretii exteriori si rafturi aerul circula liber, în vederea prevenirii umiditatii.

Dupa ce a ars Biblioteca din Alexandria, Elisabeth Taylor (adica Cleopatra) s-a smiorcait ea ce s-a smiorcait încât l-a facut pe bietul Richard Burton (adica Antoniu) sa-i daruiasca întreaga colectie a Bibliotecii din Pergam, numai sa nu-i mai vada perlele alea sarate curgându-i din ochisorii ei în care se îngramadise întreg seninul cerului (mama, ce misto suna!).

Dar nici aceste manuscrise n-au avut viata lunga: cu ocazia cuceririi Egiptului de catre arabi, au fost distruse în totalitate, scapând doar unele pe care le puteti gasi unde altundeva decat în subsolurile ordonate pe mai multe etaje ale Vaticanului. De ce la Vatican? Habar nu am.

Mai amintesc aici ca în perioada de maxima înflorire a regatului a fost construit si un apeduct care aducea apa de la 44 de kilometri, prin trei conducte de ceramica, inginerie care nu a mai fost egalata niciodata în istoria antica.

Regatul Pergamului a avut cea mai mare întindere în anul 188 i.Chr si se crede ca orasul avea în primul secol d.Chr. o populatie de 150.000 de locuitori. Cetatea avea doua piete, agora de jos si agora de sus, unde comerciantii îsi laudau marfurile aduse de peste mari si tari, mestesugarii îsi etalau produsele faurite chiar de ei, frumoasele sclave erau cercetate de ochii lacomi ai bogatasilor burtosi si pofticiosi, soldatii veterani îsi vindeau serviciile cui platea mai bine.

Puneti-va imaginatia la lucru si veti vedea ce usor veti putea popula cele doua agore. In stânga noastra (cum stai cu fata la templul Atenei) se puteau doar ghici agora de sus si altarul lui Zeus, atat erau de distruse. Pe acropola locuiau familia regala, aristocratia civila si militara, precum si o garnizoana care avea misiunea sa apere dealul (s-au gasit ghiulele de andezit, cu greutati cuprinse între 3 kg si 75 kg, folosite la catapulte).

Drumul original care ducea la cetate începea de la baza telefericului de astazi si ocolea baile si templul Herei, oprindu-se la agora de sus (84m x 44m). Uitati-va si la desen dar si la reconstituire, pentru a va face o idee asupra maretiei acropolei. Drumul pe care am mers noi cu masina, cel care ocoleste dealul asemenea cochiliei de melc, nu exista pe atunci.

Templul lui Traian (Trajaneum)

Dupa ce am admirat amfiteatrul si ne-am stapânit cu greu imboldul de a zbura pe deasupra lui, ne-am îndreptat spre Traianeum (Trajaneum) sau Templul lui Traian, finalizat de împaratul Hadrian, în memoria predecesorului sau.

Deoarece Traian nu a avut copii, chiar înainte de a muri (gurile rele spun ca împaratul era deja mort), Traian l-a numit succesor al sau pe Hadrian, la propunerea sotiei sale, Plotina, care l-a înfiat imediat pe Hadrian.

Sa nu credeti ca Hadrian al nostru avea vreo 5-6 anisori în momentul infierii sale. Nu, nene, avea vreo 40 de ani! Hadrian a domnit 21 de ani (117 d.Chr.– 138 d.Chr.) asa ca  a avut timp sa-si lase urma peste tot în lume, de la “Zidul lui Hadrian” din Marea Britanie pâna la refacerea completa a Pantheonului din Roma (din cei mai importanti cinci împarati ai Imperiului roman, Hadrian ocupa locul trei).

Cei care au fost la Atena cu siguranta au vazut Poarta lui Hadrian. A refacut Atena în totalitate si a declarat-o ca fiind capitala culturala a imperiului. Dupa moartea lui Traian a renuntat la provinciile din Mesopotamia si Armenia si era cât pe aici sa renunte si la Dacia, cedând o parte din ea roxolanilor, pentru a avea liniste la furatul aurului dacic.

Totusi, în 124, împaratul a vizitat orasul Napoca, declarându-l drept “municipiu”. Din Dacia a furat aur si argint cât a putut, asa ca a avut de unde sa-si finanteze operele arhitectonice.

Aici, la Pergam, Hadrian a continuat ridicarea templului început de Traian, numit Trajaneum, o constructie monumentala din marmura alba (în contrast cu andezitul folosit la celelalte monumente), ridicata pe o terasa artificiala de 68 metri pe 58 de metri.

Este singura constructie romana de pe acropole, dar si singura dedicata cultului imperial si Romei. La baza acestui templu, uitându-te la boltile care se însira una dupa alta ti se taie rasuflarea. Boltile sunt înalte si presupun ca la origine aceasta ar fi fost ori un tunel strategic ori o strada normala din cetate.

Laocoon si fiii

Mai tineti minte celebra sculptura “Laocoon si fiii”, aflata acum la Vatican? Preot în Troia, Laocoon este cel care i-a avertizat pe locuitori sa nu accepte Calul Troian, rostind celebra fraza “feriti-va de greci, chiar si atunci când aduc daruri”.

Temându-se ca Laocoon sa nu dejoace planul lui Ulise, Atena l-a orbit. Laocoon nu s-a dat batut si a încercat sa-i aduca lui Poseidon un taur drept jertfa, cerându-i ajutorul, însa din mare au aparut doi serpi care i-au omorât copiii, semn ca Poseidon nu a mai tinut cu el (alta varianta spune ca a murit doar el si înca un copil, alta varianta spune ca au murit toti trei).

De ce amintesc de aceasta sculptura superba? Amintesc de ea deoarece a fost faurita aici, la Pergam în anul 139 î.Chr., într-un atelier de sculptura. Aruncati un ochi la suferinta orbului Laocoon, la suferinta de a nu-si putea proteja copiii si uitati-va si la teama copiilor sai, care privesc speriati lupta tatalui lor cu serpii si va veti da seama de nivelul la care ajunsese perfectiunea sculpturii antice.

Gata, ca sa nu va intristez prea mult, am uitat sa mentionez ca la templul lui Traian se termina vizita, mai sus de el se afla ruinele arsenalului iar la iesirea din situl arheologic aveti si o toaleta moderna pe partea dreapta, toaleta aflata sub pamânt, unde puteti scapa de toate chinurile din lume.

Biserica Rosie (“acolo unde locuieste Satana”) – a 8-a minune a lumii antice

Am coborât de pe acropole fara sa ne grabim, am iesit într-una din strazile principale ale Bergamei si chiar vis-a-vis de Biserica Rosie am vazut un atelier care fabrica faimoasele covoare de Pergam, expuse generos vederii turistilor de pretutindeni (puteti cumpara un asemena covor, nu va opreste nimeni, bani sa aveti). Unele covoare sunt puse direct pe trotuar pentru… a pasi pe ele si astfel li se sporeste valoarea. Stiu, suna aiurea.

Am parcat masinile în parcarea aflata în stânga bisericii însa am constatat cu regret ca biserica era închisa la acea ora (19:00). Asta este, nu ne-a ramas altceva de facut decât sa-i dam târcoale si sa încercam sa fotografiem uriasa cladire din mai multe unghiuri. Daca doriti sa o vizitati, încercati sa ajungeti la Bergama pâna în ora 17:00.

Stai si te minunezi ce-o fi vrut sa faca Hadrian cu acest templu imens (numit si Serapeion, printre altele). Imparatul era cunoscut drept un “sponsor” entuziast al vechilor zeitati egiptene. A construit temple ale zeilor Isis si Seraphis în multe locuri ale imperiului roman, inclusiv în vila sa din Tivoli.

Tot asa a construit si aceasta masiva cladire, ca templu pentru popularul zeu egiptean Seraphis. Acest zeu era sotul zeitei Isis si era un fel de zeu “artificial”, creat cu trasaturi de-ale lui Osiris si ale lui Apis, asemuit mai târziu cu Asklepios, ca zeu al medicinei la egipteni.

Odata cu cucerirea romana, cultul lui a avut un deosebit succes în întreg imperiul. Dupa ce Babilonul a fost cucerit de persi, preotii babilonieni s-au mutat la Pergam aducând cu ei si Paladiumul ( piatra cubica sacra ), putându-si continua ritualurile zeului Baal fara a fi stânjeniti de cineva.

Imensa cladire facea parte dintr-un ansamblu monumetal care era înconjurat de ziduri de 13 metri înaltime, într-o curte imensa (temenos) sub forma unui dreptunghi cu lungimea de 270 de metri si latimea de 100 de metri! In acest dreptunghi, biserica parea o piticanie cu lungmea ei de 60 metri si latimea de 26 metri.

Insa zidurile bisericii merita toata admiratia noastra: ceea se mai vede în zilele noastre are o înaltime de 19 metri, speriindu-i pâna si pe hotii de caramizi! De o parte si de alta a bisericii se ridica doua turnuri rotunjoare si cam grasunele (15 metri diametru si 19 metri înaltime), unite în trecut de biserica cu ajutorul unor galerii cu coloane si sculpturi puse spate în spate, pentru a semana cu un templu egiptean.

In interior se aflau numai dale din marmura iar printr-un canal subteran preotul se furisa sub statuia uriasa a zeului, înalta de 10 metri, vorbind cu o voce de tunet asupra multimii înfricosate. In biserica se intra pe doua porti având fiecare o latime de 3,5 metri si o înaltime de 14 metri!

Pragul usii era alcatuit dintr-o singura bucata de marmura, grea de 30 de tone, care mai poate fi vazuta si astazi. Se pare ca usile erau deschise permanent, deoarece nu s-au gasit urme de role. Stau si ma întreb de ce acest colos nu a fost inclus în cele 7 minuni ale lumii antice. Si-mi dau seama acum ca Pergamul este un sit arheologic si obiectiv turistic care nu trebuie ratat, doar Efesul, Aphrodisias si Hierapolis putând sa-i stea alaturi.

In momentul construirii ansamblului, arhitectii romani s-au lovit de un aspect pe care îl neglijasera pâna atunci: la ploi abundente, râul Selinus se umfla si inunda platoul pe care se ridica templul.

Pentru a anula acest inconvenient, au hotarât sa construiasca doua canale subterane pentru colectarea apei râului, canale cu diametrul de 9 metri fiecare si lungi de 185 metri, o noutate inginereasca în acele timpuri, care sa treaca pe sub masiva constructie, canale care mai pot fi vazute si astazi. Peste ele trece drumul pe care am pasit si noi, peste ele s-au construit case, statii de autobuz, o parcare de autocare, magazine etc.

Prin secolele 4-5 d.Chr. templul a fost transformat într-o biserica bizantina, fiind dedicata Apostolului Ioan. Biserica a fost distrusa de arabi în anul 717 d.Chr. si apoi spre sfârsitul secolului 8 d.Chr o micuta bisericuta a fost construita în interiorul sau.

Va reamintesc fraza (pentru cei care au avut rabdarea sa citeasca Biblia): “Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu, si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, marturul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.”

Istoricii au presupus ca scaunul de domnie al Satanei ar fi Altarul lui Zeus situat pe acropola, iar fraza “acolo unde locuieste Satana” s-ar fi referit la Templul lui Seraphis, descris mai sus, altii considerand Asklepeionul ca fiind acest locas (Asklepios – zeul sarpe, sarpele simbolizându-l pe Satana, atunci cand Eva cea goala pusca i-a dat marul lui Adam cel gol pusca).

Noi nu ne-am batut prea mult capul cu aceasta fraza înfricosatoare, asa ca presati de timp am luat-o la goana spre Kusadasi, unde dupa ce am cautat minute bune un hotel misterios (Alika otel), am reusit sa ne cazam în el la 0:00 noaptea, trecute fix, morti de oboseala.

Cine o mai face ca noi, la fel sa pateasca! Adica nu, nu faceti ca noi! Mai bine stati pe plaja, cu o bere Efes în partea stânga a saltelei si cu ochii holbati la formele rotunjoare ale vecinei sau vecinului din partea dreapta. Oricum ar fi, sa va simtiti bine!

Va urma un articol plictisitor despre Kusadasi si apoi alte patru articole si mai plictisitoare despre orasul antic Efes, Biserica Sf.Ioan din Selcuk, Templul Artemisei (Artemisionul – minune antica), tot din Selcuk si Casa Fecioarei Maria.

Despre “pergament”

PS: stati putin, nu plecati! Am uitat sa spun ce era mai important: despre pergament, ca doar pentru asta am fost la Pergam, sa aflam cate ceva despre pergament. Sau nu va mai spun deoarece toata lumea stie povestea. Parca va aud, aidoma baietilor de cartier: “Bai, ne lasi! Stim povestea, mânca-ti-as.”

Totusi, sa vi-o reamintesc, cu riscul de a va plictisi îngrozitor: deoarece Biblioteca din Pergam a început sa o concureze pe cea din Alexandria, Ptolemeu al V-lea al Egiptului s-a temut ca aceasta se va clasa pe primul loc în întrecerea socialista a manuscriselor, asa ca a interzis exportul papirusului, sperând sa opreasca ascensiunea Bibliotecii din Pergam.

Insa doi frati din Pergam, Krates si Irodikos, au gasit o cale sa facă un material pe care se putea scrie, tocmai din ceea ce aveau din abundenta: piei fragede de vitei, miei si iezi. Acestea au fost argasite, tabacite si subtiate, devenind “pergamente” (fiindca au fost nascocite la Pergam, logic nu?), un material pe care s-a scris timp de mai bine de 1500 de ani, pâna ce a fost înlocuit cu hartia.

Adica (foarte) mult timp dupa ce papirusul încetase sa mai fie folosit. Nu-i asa ca stiati povestea? Gata. Va pupa moshu’. Ne vedem la Efes. 

Coordonate GPS  39°07’57″N   27°11’03″E

Surse folosite:
http://en.wikipedia.org/wiki/Pergamon
http://www.planetware.com/tourist-attractions-/pergamon-tr-iz-pe.htm#TR-IZ-PEB

Pret bilet adulti: 20 lire
Copiii sub 13 ani intra gratis; copiii peste 13 ani si studentii: 10 lire.

Un rezumat exceptional al Pergamului gasiti mai jos (va rog sa nu luati în considerare carui cult bisericesc apartine site-ul; informatia pe care o gasiti acolo este importanta, asta conteaza):
http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=5895